„Trebuie să duc la palat vestea morții tale, m-a anunțat, cam fără tragere de inimă. Mi se pare că deslușesc, pe chipul lui contrariat, un soi de regret din pricina ordinului pe care mi-l aduce… În seara aceasta, așadar, voi fi mort. Am încuviințat. Într-un fel, e o veste bună”, își începe Seneca confesiunea în romanul Ultima după-amiază a lui Seneca, cea mai recentă carte semnată de scriitoarea franceză Marianne Jaeglé.

Publicată la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, și distinsă cu Prix Orange du Livre (2024) și Premiul Madeleine Daniélou (2025), cartea aduce în prim-plan nu doar finalul tragic al filosofului, ci și meditația asupra puterii, prieteniei și a compromisurilor care pot ucide idealuri.

O după-amiază hotărâtoare

Pe 12 aprilie, anul 65 d.Hr., soldații pătrund în vila lui Seneca din apropierea Romei. Ordinul împăratului Nero, discipolul său de odinioară, este ireversibil: filosoful trebuie să-și curme viața. Cel care îi aduce vestea îi lasă însă un răgaz, ca un ultim semn de respect. În acest timp, Seneca îi scrie prietenului său Lucilius o scrisoare de adio, un bilanț al unei vieți închinate virtuții, dar și un rechizitoriu al iluziilor pierdute.

„Eliberat de frica represaliilor, filosoful îndrăznește să spună adevărul despre cel pe care l-a crezut odinioară speranța Romei”, notează Jaeglé, surprinzând tensiunea dintre înțelepciune și tiranie.

Mentorul și discipolul care devine tiran

După ani de exil în Corsica, Seneca fusese readus la Roma de Agrippina pentru a-l educa pe fiul său, Domitius – viitorul Nero. Profesorul își asumă misiunea cu seriozitate, sub semnul recunoștinței, dar și cu neliniștea apropierii de putere.

„Trebuia să-l învăț pe Domitius să ia cuvântul în public, iar pentru asta trebuia să-l învăț să raționeze… Astăzi, am convingerea intimă, Lucilius, că învățătura întregii noastre vieți s-ar putea rezuma la atât: o folosire potrivită a limbajului. Dacă omul ar învăța fie și numai asta… și tot ar putea spune că n-a trăit în zadar!”

Anii următori păreau să confirme misiunea filosofului: tânărul Domitius se transformă dintr-un adolescent timid, apăsat de autoritatea mamei sale, într-un conducător echilibrat și empatic. Seneca simte că trăiește o împlinire unică: „Am visat să fiu de folos Imperiului și iată-mă obținând rezultate nesperate… Mă socotesc cel mai fericit dintre filosofi și cel mai norocos dintre oameni, prieten drag.”

Dar visul se năruie odată cu ascensiunea definitivă a lui Nero, devenit împărat. Ceea ce părea a fi rodul mentoratului său se dovedește doar preludiul unei transformări monstruoase.

Oglinda spartă a prieteniei

În ultimele ore, Seneca se privește înapoi cu luciditate și cu o tristețe amară: „Mă privesc în oglindă și râd… orbit de strălucirea reușitei mele am asistat la transformarea tânărului Domitius în Nero, un asasin cu sânge rece.” Relația care cândva fusese „ca între tată și fiu” devine acum o confruntare cu un om pe care filosofia nu a reușit să-l salveze.

Romanul redă această metamorfoză prin mitul lui Apollo, zeul care, orbit de orgoliu, îl jupoaie pe muritorul Marsyas pentru simpla îndrăzneală de a-l provoca. O alegorie crudă a relației dintre putere și fragilitatea umană.

Marianne Jaeglé, o autoare care revizitează istoria prin literatură

Marianne Jaeglé, scriitoare, speaker și profesoară de artă a scrisului, și-a construit reputația prin volumele dedicate unor figuri istorice și artistice – de la Leonardo da Vinci (Un instant dans la vie de Léonard de Vinci) la Vincent van Gogh (Vincent qu’on assassine). În Ultima după-amiază a lui Seneca, autoarea propune o frescă în care introspecția filosofică se împletește cu dramatismul istoric, oferind o poveste despre fragilitatea valorilor în fața tiraniei.