Cred că bucuria de a primi cadouri este depășită, de cele mai multe ori, de aceea de a dărui. Cu toate acestea, am reușit să comit cea mai dureroasă greșeală, chiar de Moș Nicolae! O greșeală de care-mi amintesc și acum, după vreo 20 de ani, cu strângere de inimă!

Noaptea Sfântului Nicolae era așteptată, de către copiii mei, cam de prin octombrie! În fiecare zi, mă trezeau cu aceeași întrebare: ”Cât mai este până vine Moșul?” Și începeam să numărăm împreună, cu bețișoarele de la jocul MACAO, mult așteptata zi.

În tot acest timp, așteptarea și entuziasmul erau presărate cu povești despre Sfântul Nicolae, despre bunătatea lui, despre marea lui dragoste față de copii și darurile din sacul său. ”Dar unde își ține Moș Nicolae sacul? Am putea să-l căutăm și să vedem ce este în el? Să ne alegem noi ce vrem, de acolo?”, erau doar câteva întrebări în jurul cărora gravita frumusețea acestei sărbători.

Evident că din toate poveștile magice despre Moș Nicolae, nu putea lipsi și partea moralizatoare: aceea că Moșul, cu toată bunătatea sa, nu se dă deoparte de a pedepsi copiii care nu au fost cuminți, cărora le aduce o nuielușă. Peste acest capitol însă, copiii mei treceau rapid, aducând discuția la lucruri cu adevărat plăcute!

Undeva, în străfundul conștiinței lor, rămânea însă agățată ca o dureroasă și cumplită  catastrofă și această posibilitate. Datorită ei, lunile până la venirea Moșului curgeau mai lent, mai calm, iar năzbâtiile erau oarecum ținute în frâu, atât cât se putea cere, omenește, unor copii de 5 și 7 ani.

Ei bine, nu mai țin minte exact ce năzbâtii au făcut în acel timp, de până la venirea lui Moș Nicolae, pentru că erau foarte inventivi, iar creativitatea lor mă lăsa întotdeauna cu gura căscată! Cred totuși, că a fost anul în care au vopsit pisica siameză cu culori de ulei, pentru că ”era prea cenușie”. Nu vă spun ce chin a fost pe noi și pe biata Mi, să reușim să-i curățăm blănița și în același timp să n-o lăsăm să se lingă!

          Am zis că e musai să le dau o lecție

Cert este, că în acel an, am zis că e musai să le dau o lecție. Așa că am luat un băț, l-am împachetat frumos în poleială, l-am legat cu o fundiță, ce mai, o adevărată opera de artă! Bățul l-am ascuns sub niște pungi cu bomboane, printre celelalte cadouri. M-am gândit să fie un semn de atenționare, venit din partea Moșului.

Trebuie să recunosc însă, că în ultimul moment am avut o inspirație de zile mari! Cum nu mă puteam hotărî în care pereche de ghetuțe, sandale, papuci să-l pun, întrucât era o vină colectivă, iar alt băț nu mai aveam în casă, l-am lăsat în fața încălțărilor. Practic, bățul nu avea un ”adrisant” direct, părând a fi…un cadou comun!

Această intuiție m-a salvat însă de la drama ce a urmat! Primul cadou care a fost desfăcut, cu ochii cârpiți de somn dar într-o efervescență și entuziasm de nedescris, a fost, evident, bățul! L-au aruncat speriați din mână, au rămas muți preț de vreo zece secunde, apoi au început să plângă în hohote, în cascade, de nu-i mai puteam opri.

Degeaba insistam eu să desfacem și celelalte cadouri, că nu mă auzeau. Se uitau îngroziți la bucata aia de băț, fixându-l ca pe o fantomă. Rămăseseră pur și simplu împietriți și nu mai aveau curajul să desfacă niciun cadou!

         Cu ce drept m-am erijat eu, în Moș Nicolae?!

În marea lui bunătate, Moș Nicolae mi-a insuflat o ieșire elegantă din această catastrofă, pe care eu o provocasem!

”Știți ce cred?, le-am spus. Bățul nu este pentru voi, cred că i-a căzut lui Moș Nicolae din sac, din greșeală. Știți că este bătrân. Cred că era pentru alt copil, pentru că, dacă era pentru voi, nu vă mai aducea atâtea cadouri”.

Argumentul meu a fost o adevărată mană cerească! Copiii s-au oprit din plans, și-au șters lacrimile și mucii de pe piept și, printre suspine, au început să-și desfacă, fericiți, cadourile!

Privindu-i, m-am întrebat multă vreme: Cu ce drept m-am erijat eu, în Moș Nicolae, cel ce este ”chip al blândeților”, încât să-mi permit să le dau o astfel de lecție?